9 februarie 2012

Paradis pierdut


                                PARADIS PIERDUT
                                 (Dor de copilarie…)



       Ni se tot spune ca trebuie sa incetam sa ne mai consideram copii, sa ne revenim cat mai repede, e nevoie sa ne maturizam, noi suntem generatia de maine, pe care toata lumea se bazeaza, ca asteptarile de la noi sunt foarte mari, ca noi suntem salvarea, doar noi...asta mi s-a parut afirmatia cea mai grava, mai impovaratoare. De ce atata graba ?
      Dacă ar fi să definesc copilăria, aş defini-o printr-un singur cuvânt : PURITATE.Un univers nemărginit,în care cuvântul “limită” nu există.Un univers în care visele cresc si infloresc neîncetat, fără să se împiedice de vreun obstacol, de vreo impotrivire.Un univers cu o folie protectoare in jurul sau, care ar impiedica orice umbra de suparare ori de tristete sa patrunda.
      Ochii copilăriei sunt mari, umezi si senini, ca un cer invadat de curcubeu, lini si limpezi , ca un parau din campie,nu au cunoscut lacrimile amare decât atunci când jucăria preferată s-a pierdut...Sufletul ei e pur si limpede ca o dimineata de primavara, nu a cunoscut răutatea,nefericirea,indiferenta,dezamăgirea, tristetea pe care un cuvant nelalocul lui le cuibareste in acest sufletel...
      Tristeţea îşi face loc în gandurile ei senine, doar când mama o cheamă în casă,obligând-o să lase lumea jocului în urmă.Dar se retrage încet în casă,zâmbind.Mâine se va reîntoarce în lumea ei.Dezamăgirea?Doar atunci când partenerii de joacă au plecat cu alţii.Nefericire?Doar atunci când afară plouă şi nu poate să alerge şi să ţopăie alături de micii ei camarazi.Răutate?Doar atunci când prietena sa refuză să imparta jucariile si portocala cu ea, sa-i impartaseasca din gandurile ei.
            Ce lucruri puerile, vor spune unii!Ce lucruri simple şi frumoase vor zice altii!Ce ani bogati si frumoşi!De ce sa se sfarseasca atunci cand vrea neaparat cineva ?
            Spune-mi!Nu îţi surâd ochii de fericire atunci când vezi copii zburdând ca iezii,neîncetat,neostenit?Nu îţi  doreşti măcar pentru o zi sa mai fii şi tu ,din nou, aşa?Fără grija zilei de mâine, fără grija anilor ce devin din ce în ce mai grei? Desigur ca-ţi doreşti!Dar consideri că eşti deja matur,şi toate aceste naivitati nu îşi mai au rostul.Lumea ta e diferită, probleme te coplesesc, rosturi noi vin ca o avalansa de neoprit peste copilul care vrei sa mai fii, timpul parca e scapat de sub control, ieri eram colegi la gradinita, astazi suntem colegi de liceu, maine cae va mai fi, oare?Aproape zilnic ni se spune ca nu mai suntem copii, ca suntem adultii de maine, bla, bla, bla...
            Dar sa nu încetam  nicio secunda sa credem in copilarie, in minutul acela magic, in care ingenuncheam langa patut, spunand prima rugaciune, sub privirea ocrotitoare a unei bunici cu ochi de basm.Vom fi copii până când inima noastră va înceta să bată.
    Copilaria va rămîne singurul lucru adevarat, care ne va face mereu sa zambim cu matura intelepciune si sincera melancolie.
              Doar priveşte în sufletul tău cu atenţie şi o vei descoperi undeva,într-un colţişor, ascunsa, sfioasa, dar niciodata pierduta...


Stiu ca am mai abordat o data aceasta tema,dar pur si simplu, e preferata mea!defapt,am scris asta mai demult,dar abia acum m-am hotarat sa-l scot la lumina[And I'm back,dupa o lunga perioada de pauza!]

21 decembrie 2011

Scrisoare pentru Moş Crăciun


 Dragă Moş Crăciun,

     Deşi anii au trecut  ca fulgii de zăpadă peste gândurile  mele,deşi am crescut ,credinţa mea în tine şi în magia sărbătorilor de iarnă nu s-a stins.Am crezut mereu in tine..

     La început am plâns, când doamna educatoare m-a aşezat pe genunchii tăi.Întâlnirea a fost atât de neaşteptată, erai real...şi eu doar o fetiţa cu codiţe, cu ochi mari şi speriaţi. Apoi, ani la rând, ţi-am trimis scrisori, spunându-ţi că am fost cuminte şi ascultătoare, cerându-ţi mereu câte ceva pentru mine  sau pentru prietenii de joacă.Ai fost mereu darnic, Moşule drag, n-ai lipsit niciodată şi pentru asta iţi multumesc...

     Anul acesta şi eu m-am schimbat, omule ce aduci bucuria, de aceea îţi cer alt fel de cadouri, diferite decât cele din anii anteriori.Dar am o condiţie!Cadourile să nu le pui doar sub bradul meu,ci sub bradul tuturor.Ai să înţelegi de ce,când iti  voi spune ce-mi doresc de data asta.Mi-aş dori un pachet cu fericire pentru cei care nu au cunoscut niciodată fericirea.O cutie magică, plină cu iubire pentru cei ce au uitat să iubească, un glob albastru cu bunătate ,pentru cei care au uitat să inspire căldură celor din jur, un acvariu cu înţelepciune pentru cei ce s-au lăsat conduşi de impulsuri şi modele negative şi, nu în ultimul rând, un sac de sănătate şi unul de putere pentru noi toţi,pentru a ne putea  îndeplini visurile.

     Sper, dragă Moşule, să nu cer imposibilul.Aşa că,te rog,fii darnic cu mine şi fă-mi această plăcere,in amintirea fetitei cu fundiţe care a stat, cândva, pe genunchii tăi, cu ochii mari si înlacrimaţi.Nu trebuie să mă anunţi neapărat când vor primi cadourile cu toţii,voi vedea chiar eu.Oricum, nu ştiu dacă ai internet acolo,la Polul Nord,iar să baţi atâta drum doar pentru a mă informa pe mine, nu cred că  merită.Nu vreau să te pun pe drumuri.Străbaţi lumea întreagă într-o singură noapte,nici nu mă mir si acum înteleg de ce vii doar o dată pe an.Ştiu că ai o bagheta magică şi poţi îndeplini, într-o clipă,dorinţe, cât pentru un an întreg. Mai strigă o dată, cum numai tu ştii...”HO,HO,HO,HO...!!!”şi mai trimite sănătate în familia mea şi la şcoală, printre prieteni, bună înţelegere...Te mângâi, Moşule bun, pe barba albă, cu recunoştinţă.

          Te aştept ca întotdeauna,

                                                                    Andreea

5 decembrie 2011

Puterea cuvântului


           Ne naştem necuvâtători.Creştem alături de cuvântători şi învăţăm tainele cuvântării.Toată lumea este atât de  încântată atunci când reuşeşti să rosteşti cuvintele de bază ale vieţii,acele cuvinte pline de iubire neconditionată şi pură “Mama” şi “Tata”.
            Cum e normal,cu cât înaintăm în ani vocabularul nostru se lărgeşte şi începe a cuprinde mai mulţi termeni care variază : de la termeni obişnuiţi,la termeni medicali,psihologici sau termeni  din alte domenii .Cuvintele ne devin ajutoare.Ne ajută să ne spunem părerea, să spunem că iubim, să ştergem o lacrimă, să aducem un zâmbet pe un chip trist ,să lăudăm ce se cuvine , să potolim o furtună interioară.Dar-pentru ca întotdeauna există un dar-cuvintele rănesc,cuvintele pornesc lacrimi,cuvintele jignesc,cuvintele descurajează.
            În fiecare cuvânt putem găsi un prieten.În fiecare cuvânt putem găsi un duşman.
Aşa că tragem concluzia că nici măcar în cuvinte nu ne putem încrede.Nu putem să ne punem bazele în ele,pentru că nu ştim dacă nu cumva ne vor trăda.Cuvintele sunt şirete.Aş spune că e în zadarn dacă tu le ţi închise într-o cuşcă,crezând că nu au nicio scăpare şi că totul e în siguranţă.Se strecoară.Poartă în ele o energie imensă ce le provoacă o răbufnire,deci, o evadare a lor.Şi atunci pornesc menite să rănească şi să aducă doar durere.
            Puterea cuvântului?
            Nedeterminată.

29 octombrie 2011

Sfârşit de octombrie.

                  E din nou Octombrie.E din nou frig.E din nou gol.E din nou sfârşit.
    M-am săturat de toamnă şi m-am săturat să îmi răpească lucruri.M-am săturat să mă întreb : de ce oare toamna se termină tot?De ce toate pălesc odată cu căldura veri?De ce îţi lasă răni pe care le biciuie cu frigul si cu ploile sale reci?Oare de ce e atât de rea?
    Ce căldură să găsesc în amintirile lăsate pe drumul pustiu şi plin de frunze,când tot ce fac e să-mi întărească golul.Oare are rost să mă străduiesc,sau să mă las pradă aşa uşor melancoliei?Oare chiar pot să găsesc doar partea bună a lucrurilor fără să mai las să se infiltreze pic de durere?Să zâmbesc doar,să umplu golul,să privesc înainte. 
      Off,şi unde mai las faptul că nu sunt o persoană de încredere? Că m-am dezamăgit pe mine însămi?Ar fi chiar prostesc din partea mea să număr dăţile în care mi-am propus să privesc doar înainte ,iar înapoi doar cu fericire.Nu de alta,dar sunt atât de multe,încât scurta mea memorie,nu le ţine minte pe toate.
       Dar fie.În atâtea lucruri de făcut,încă mai găsesc loc si pentru ghiveciul ăsta de sentimente negre şi prea urîte pentru vârsta mea.Fiecare vârstă cu problemele ei.O să mă râd peste ani de proasta mea organizare a timpului.Timp pierdut pe sentimente trecătoare.Oare?
Eu mă gandesc serios sa înlătur perdeaua,şi să las soarele să pătrundă în cămăruţa mea numită suflet.
                                    Degeaba strig ,plâng ,mă chinui.Degeaba.






29 septembrie 2011

Ani de liceu.

(Era şi timpu să revin.Deşi nu cred ca mi-a dus cineva dorul,sau ca mi-a simţit cineva lunga absenţă.)


În lumea mea nu a intervenit nimic nou.Poate doar o etapa fireasca din viaţa unui om : liceul.Am auzit multe lucruri despre această lume viu colorată,plină de controverse şi multă multăăă dramăă?Nu ştiu,încă nu am intrat cu totul în această lume.
Aş spune ca am intrat intr-o junglă.Unde toate specimenele rasei umane se adună intr-un singur loc şi işi stabilesc relaţi şi se formează ca şi oameni.În fiecare pauză vad atâtea chipuri şi tot atâtea măşti.Nu spun măşti pentru că unii ar vrea să-şi ascunda propria fire.Nu.Încetez să spun asta.Am învăţat ca fiecare poartă fără să vrea o masca.Aşa că refuz să-i mai numesc falşi pe cei cu măşti,pentru că m-aş numi şi pe mine o falsă.
Vreau sau nu,port o mască atunci când vreau să acopăr o lacrimă cu un zâmbet.

Şi în timpul acestor patru ani ne vom schimba măştile de nenumărate ori.Ne vom schimba caracterele,modul de gândire,stilul de viată de milioane de ori,până o să ajungem la slefuirea perfectă.Că vom deveni nişte diamante sau doar nişte pietre menite să fie călcate in picioare,depinde de fiecare.Ne croim drum către abisul grijilor, adică lumea adultă.Nu ma îndoiesc că nu există fericire şi acolo,sunt sigură că vom întâlni fericiri nebănuite,dar momentele pure fara de griji,or să rămână blocate în perioada aceasta.Scuza-ti-mi nota aceasta prea profundă de melancolie prematură,dar aşa sunt eu.Mă preocupă prea mult ce o să fie în viitor.Şi crede-ti-mă,că acest lucru îl consider un mare defect.Mă seacă.

Cred că defapt scopul acestui post era să marchez acest început şi revin la acest vechi obicei.Pasiunea pentru scris nu se stinge,oricâte teste şi teme şi lecţii şi probleme sunt sau vor apărea.

P.S : Viaţa de filolog mi se pare dulceee!(Până acum)


29 iulie 2011

Acasa

Ne-am impotmolit viata in grijile de zi de zi,ne-am inecat zambetul cu vesti proaste, ne-am intristat ochii cu imaginile terorii ce ne inconjoara.Si am vrea sa evadam, sa plecam undeva departe de tot, undeva unde grijile sa dispara si sa fim constienti doar de lucrurile bune ce ni se intampla.Poate ca unii dintre noi s-ar gandi sa plece pe o insula   indepartata,relativ scumpa, unde oamenii petrec fara sa tina cont de notiunea timpului.Dar eu ma gandesc la un sigur loc : acasa! Acest acasa pentru mine inseamna un sat destul de retras de care sunt foarte atasata :Romosel.Nu ma mir ca nu ati auzit de el, pentru ca asta e una dintre calitatile lui, e linistit si lipsit de evenimente innebunitoare.M-am gandit sa scriu de multe ori despre el, dar intotdeauna am avut altceva de facut.
Am copilarit acolo,am invat sa merg acolo, am rostit primele cuvinte acolo si am invatat sa respect.Si nu stiu daca e asta motivul care ma face sa ma simt asa de bine si asa de libera.Defiecare data cand ajung acolo ma eliberez de orice grija[ma rog, cam ce griji am putea avea la varsta asta] si uit ca au fost si lucruri neplacute.
Cred ca fiecare dintre noi avem un astfel de loc,un refugiu.Un coltisor doar al nostru in care intalnim pacea si linistea.

                       Imaginea satului suprinsa de undeva de pe un deal. A fost ziua in care am vazut pentru prima oara cat de frumoase sunt imprejurimile,si deasemenea prima zi in care am simtit teama de a nu a mai iesi din padure si prima zi in care aproape ne-am pierdut.
 
Nu mai trebuie sa spun cat ador inceputul de toamna acolo!
Iarna.Intr-o zi de sanius care s-a lasat cu vanatai.
                     Urmele sangerii lasate de un apus de soare  intr-o zi friguroasa de Ianuarie [poza e facuta dupa ce m-am imprastiat pe jos : stare aeriana + gheata = durere infernala in zona fundului]
Si poate ca nu se intampla cine stie ce acolo, si nu am parte de lucruri palpitante, dar am parte de momente alaturi de cei dragi si de liniste.

14 iulie 2011

Inapoi in timp

                                         "-Poti cumpara ziua de ieri?
                                          -Nu!Daca as putea as face-o!"

Visul oricarui om din zilele noastre : acea masina uimitoare care sa ne poarte in cele mai fericite momente din vietile noastre.Sa ne redaruiasca caldura momentelor cu soare,imaginile zambetelor pure si lipsite de griji, sa ne faca sa resimtim intensitatea celor mai frumoase amintiri.
Sunt unele lucruri ce ne-au scapat de-a lungul timpului,lucruri care au mai multa importanta acum decat atunci cand au avut loc si tocmai lucrurile acelea le vrem inapoi.Caldura unei imbratisari,clipe de fericire pe care nu le-ai gustat ,un rasarit de soare absolut superb pe care nici nu l-ai observat,si multe alte lucruri aparent minore dar pline de farmec si intelesuri.Aici apare dorinta uriasa de a da timpul inapoi, de a indrepta lucrurile, de a face totul bine.Ar fi atat de bine sa avem la dispozitie cateva materiale cu care sa construim acest vis si sa-l face realitate.Dar e doar un lucru care face parte din categoria "Daca...",un alt lucru atat de ireal dar atat de bun si util pentru fericirea si implinirea noastra.
Si ne e asa de greu sa acceptam ca s-au scurs atatea clipe de fericire printre degete,atat de usor si atat de brusc,ramanand doar cu regrete si sperante.Timpul nu se mai intoarce,lucrurile niciodata nu sunt la fel iar oamenii nici atat.
E tot ceea ce poti constata...


P.S : sunt oficial filolog!