Scrisoare pentru Moş Crăciun

 Dragă Moş Crăciun,

     Deşi anii au trecut  ca fulgii de zăpadă peste gândurile  mele,deşi am crescut ,credinţa mea în tine şi în magia sărbătorilor de iarnă nu s-a stins.Am crezut mereu in tine..

     La început am plâns, când doamna educatoare m-a aşezat pe genunchii tăi.Întâlnirea a fost atât de neaşteptată, erai real...şi eu doar o fetiţa cu codiţe, cu ochi mari şi speriaţi. Apoi, ani la rând, ţi-am trimis scrisori, spunându-ţi că am fost cuminte şi ascultătoare, cerându-ţi mereu câte ceva pentru mine  sau pentru prietenii de joacă.Ai fost mereu darnic, Moşule drag, n-ai lipsit niciodată şi pentru asta iţi multumesc...

     Anul acesta şi eu m-am schimbat, omule ce aduci bucuria, de aceea îţi cer alt fel de cadouri, diferite decât cele din anii anteriori.Dar am o condiţie!Cadourile să nu le pui doar sub bradul meu,ci sub bradul tuturor.Ai să înţelegi de ce,când iti  voi spune ce-mi doresc de data asta.Mi-aş dori un pachet cu fericire pentru cei care nu au cunoscut niciodată fericirea.O cutie magică, plină cu iubire pentru cei ce au uitat să iubească, un glob albastru cu bunătate ,pentru cei care au uitat să inspire căldură celor din jur, un acvariu cu înţelepciune pentru cei ce s-au lăsat conduşi de impulsuri şi modele negative şi, nu în ultimul rând, un sac de sănătate şi unul de putere pentru noi toţi,pentru a ne putea  îndeplini visurile.

     Sper, dragă Moşule, să nu cer imposibilul.Aşa că,te rog,fii darnic cu mine şi fă-mi această plăcere,in amintirea fetitei cu fundiţe care a stat, cândva, pe genunchii tăi, cu ochii mari si înlacrimaţi.Nu trebuie să mă anunţi neapărat când vor primi cadourile cu toţii,voi vedea chiar eu.Oricum, nu ştiu dacă ai internet acolo,la Polul Nord,iar să baţi atâta drum doar pentru a mă informa pe mine, nu cred că  merită.Nu vreau să te pun pe drumuri.Străbaţi lumea întreagă într-o singură noapte,nici nu mă mir si acum înteleg de ce vii doar o dată pe an.Ştiu că ai o bagheta magică şi poţi îndeplini, într-o clipă,dorinţe, cât pentru un an întreg. Mai strigă o dată, cum numai tu ştii...”HO,HO,HO,HO...!!!”şi mai trimite sănătate în familia mea şi la şcoală, printre prieteni, bună înţelegere...Te mângâi, Moşule bun, pe barba albă, cu recunoştinţă.

          Te aştept ca întotdeauna,

                                                                    Andreea

Puterea cuvântului

           Ne naştem necuvâtători.Creştem alături de cuvântători şi învăţăm tainele cuvântării.Toată lumea este atât de  încântată atunci când reuşeşti să rosteşti cuvintele de bază ale vieţii,acele cuvinte pline de iubire neconditionată şi pură “Mama” şi “Tata”.

            Cum e normal,cu cât înaintăm în ani vocabularul nostru se lărgeşte şi începe a cuprinde mai mulţi termeni care variază : de la termeni obişnuiţi,la termeni medicali,psihologici sau termeni  din alte domenii .Cuvintele ne devin ajutoare.Ne ajută să ne spunem părerea, să spunem că iubim, să ştergem o lacrimă, să aducem un zâmbet pe un chip trist ,să lăudăm ce se cuvine , să potolim o furtună interioară.Dar-pentru ca întotdeauna există un dar-cuvintele rănesc,cuvintele pornesc lacrimi,cuvintele jignesc,cuvintele descurajează.

            În fiecare cuvânt putem găsi un prieten.În fiecare cuvânt putem găsi un duşman.

Aşa că tragem concluzia că nici măcar în cuvinte nu ne putem încrede.Nu putem să ne punem bazele în ele,pentru că nu ştim dacă nu cumva ne vor trăda.Cuvintele sunt şirete.Aş spune că e în zadarn dacă tu le ţi închise într-o cuşcă,crezând că nu au nicio scăpare şi că totul e în siguranţă.Se strecoară.Poartă în ele o energie imensă ce le provoacă o răbufnire,deci, o evadare a lor.Şi atunci pornesc menite să rănească şi să aducă doar durere.

            Puterea cuvântului?

            Nedeterminată.

Sfârşit de octombrie.

                  E din nou Octombrie.E din nou frig.E din nou gol.E din nou sfârşit.

    M-am săturat de toamnă şi m-am săturat să îmi răpească lucruri.M-am săturat să mă întreb : de ce oare toamna se termină tot?De ce toate pălesc odată cu căldura veri?De ce îţi lasă răni pe care le biciuie cu frigul si cu ploile sale reci?Oare de ce e atât de rea?

    Ce căldură să găsesc în amintirile lăsate pe drumul pustiu şi plin de frunze,când tot ce fac e să-mi întărească golul.Oare are rost să mă străduiesc,sau să mă las pradă aşa uşor melancoliei?Oare chiar pot să găsesc doar partea bună a lucrurilor fără să mai las să se infiltreze pic de durere?Să zâmbesc doar,să umplu golul,să privesc înainte. 

      Off,şi unde mai las faptul că nu sunt o persoană de încredere? Că m-am dezamăgit pe mine însămi?Ar fi chiar prostesc din partea mea să număr dăţile în care mi-am propus să privesc doar înainte ,iar înapoi doar cu fericire.Nu de alta,dar sunt atât de multe,încât scurta mea memorie,nu le ţine minte pe toate.

       Dar fie.În atâtea lucruri de făcut,încă mai găsesc loc si pentru ghiveciul ăsta de sentimente negre şi prea urîte pentru vârsta mea.Fiecare vârstă cu problemele ei.O să mă râd peste ani de proasta mea organizare a timpului.Timp pierdut pe sentimente trecătoare.Oare?

Eu mă gandesc serios sa înlătur perdeaua,şi să las soarele să pătrundă în cămăruţa mea numită suflet.

                                    Degeaba strig ,plâng ,mă chinui.Degeaba.

Ani de liceu.

(Era şi timpu să revin.Deşi nu cred ca mi-a dus cineva dorul,sau ca mi-a simţit cineva lunga absenţă.)

În lumea mea nu a intervenit nimic nou.Poate doar o etapa fireasca din viaţa unui om : liceul.Am auzit multe lucruri despre această lume viu colorată,plină de controverse şi multă multăăă dramăă?Nu ştiu,încă nu am intrat cu totul în această lume.

Aş spune ca am intrat intr-o junglă.Unde toate specimenele rasei umane se adună intr-un singur loc şi işi stabilesc relaţi şi se formează ca şi oameni.În fiecare pauză vad atâtea chipuri şi tot atâtea măşti.Nu spun măşti pentru că unii ar vrea să-şi ascunda propria fire.Nu.Încetez să spun asta.Am învăţat ca fiecare poartă fără să vrea o masca.Aşa că refuz să-i mai numesc falşi pe cei cu măşti,pentru că m-aş numi şi pe mine o falsă.

Vreau sau nu,port o mască atunci când vreau să acopăr o lacrimă cu un zâmbet.

Şi în timpul acestor patru ani ne vom schimba măştile de nenumărate ori.Ne vom schimba caracterele,modul de gândire,stilul de viată de milioane de ori,până o să ajungem la slefuirea perfectă.Că vom deveni nişte diamante sau doar nişte pietre menite să fie călcate in picioare,depinde de fiecare.Ne croim drum către abisul grijilor, adică lumea adultă.Nu ma îndoiesc că nu există fericire şi acolo,sunt sigură că vom întâlni fericiri nebănuite,dar momentele pure fara de griji,or să rămână blocate în perioada aceasta.Scuza-ti-mi nota aceasta prea profundă de melancolie prematură,dar aşa sunt eu.Mă preocupă prea mult ce o să fie în viitor.Şi crede-ti-mă,că acest lucru îl consider un mare defect.Mă seacă.

Cred că defapt scopul acestui post era să marchez acest început şi revin la acest vechi obicei.Pasiunea pentru scris nu se stinge,oricâte teste şi teme şi lecţii şi probleme sunt sau vor apărea.

P.S : Viaţa de filolog mi se pare dulceee!(Până acum)

Acasa

Ne-am impotmolit viata in grijile de zi de zi,ne-am inecat zambetul cu vesti proaste, ne-am intristat ochii cu imaginile terorii ce ne inconjoara.Si am vrea sa evadam, sa plecam undeva departe de tot, undeva unde grijile sa dispara si sa fim constienti doar de lucrurile bune ce ni se intampla.Poate ca unii dintre noi s-ar gandi sa plece pe o insula   indepartata,relativ scumpa, unde oamenii petrec fara sa tina cont de notiunea timpului.Dar eu ma gandesc la un sigur loc : acasa! Acest acasa pentru mine inseamna un sat destul de retras de care sunt foarte atasata :Romosel.Nu ma mir ca nu ati auzit de el, pentru ca asta e una dintre calitatile lui, e linistit si lipsit de evenimente innebunitoare.M-am gandit sa scriu de multe ori despre el, dar intotdeauna am avut altceva de facut.
Am copilarit acolo,am invat sa merg acolo, am rostit primele cuvinte acolo si am invatat sa respect.Si nu stiu daca e asta motivul care ma face sa ma simt asa de bine si asa de libera.Defiecare data cand ajung acolo ma eliberez de orice grija[ma rog, cam ce griji am putea avea la varsta asta] si uit ca au fost si lucruri neplacute.
Cred ca fiecare dintre noi avem un astfel de loc,un refugiu.Un coltisor doar al nostru in care intalnim pacea si linistea.

                       Imaginea satului suprinsa de undeva de pe un deal. A fost ziua in care am vazut pentru prima oara cat de frumoase sunt imprejurimile,si deasemenea prima zi in care am simtit teama de a nu a mai iesi din padure si prima zi in care aproape ne-am pierdut.

 

Nu mai trebuie sa spun cat ador inceputul de toamna acolo!

Iarna.Intr-o zi de sanius care s-a lasat cu vanatai.

                     Urmele sangerii lasate de un apus de soare  intr-o zi friguroasa de Ianuarie [poza e facuta dupa ce m-am imprastiat pe jos : stare aeriana + gheata = durere infernala in zona fundului]

Si poate ca nu se intampla cine stie ce acolo, si nu am parte de lucruri palpitante, dar am parte de momente alaturi de cei dragi si de liniste.

Inapoi in timp

                                         "-Poti cumpara ziua de ieri?

                                          -Nu!Daca as putea as face-o!"

Visul oricarui om din zilele noastre : acea masina uimitoare care sa ne poarte in cele mai fericite momente din vietile noastre.Sa ne redaruiasca caldura momentelor cu soare,imaginile zambetelor pure si lipsite de griji, sa ne faca sa resimtim intensitatea celor mai frumoase amintiri.

Sunt unele lucruri ce ne-au scapat de-a lungul timpului,lucruri care au mai multa importanta acum decat atunci cand au avut loc si tocmai lucrurile acelea le vrem inapoi.Caldura unei imbratisari,clipe de fericire pe care nu le-ai gustat ,un rasarit de soare absolut superb pe care nici nu l-ai observat,si multe alte lucruri aparent minore dar pline de farmec si intelesuri.Aici apare dorinta uriasa de a da timpul inapoi, de a indrepta lucrurile, de a face totul bine.Ar fi atat de bine sa avem la dispozitie cateva materiale cu care sa construim acest vis si sa-l face realitate.Dar e doar un lucru care face parte din categoria "Daca...",un alt lucru atat de ireal dar atat de bun si util pentru fericirea si implinirea noastra.

Si ne e asa de greu sa acceptam ca s-au scurs atatea clipe de fericire printre degete,atat de usor si atat de brusc,ramanand doar cu regrete si sperante.Timpul nu se mai intoarce,lucrurile niciodata nu sunt la fel iar oamenii nici atat.

E tot ceea ce poti constata...

P.S : sunt oficial filolog!

Despre ploaie, lacrimi si fericire.

Pic,pic,pic...se aud doar stropii de ploaie si sunetul tastaturii.

Ploua, ploua...

Si ploua...

Si, am mentionat ca ploua?

Da ,ploua!

Si pe obrajii mei ploua cu lacrimi fierbinti,lacrimi ce se usuca si lasa urme.Lacrimi ce nu ar trebuii sa existe, nu acum cand sunt atat de determinata sa rad si sa ma distrez.Dar  cine se poate opune dorintei sufletului care vrea sa planga si sa nege, si sa zbiere si sa se descarce?Ei bine, eu nu ma pot opune.

Asa ca , norii s-au adunat deasupra mea si incep sa suspine si sa impiedice soarele sa ma mangaie.Mereu am asemanat sufletul omului cu cerul : cand e soare, e bine, e caldura si e fericire, cand ploua e frig, e mohorat si e tristete.Am observat asta in sutele de dati in care am privit in nestire cerul, incercand sa patrund in tainele lui.Mare lucru nu am obtinut decat alte teorii si alte viziuni asupra unor lucruri.

Si stiu ca dupa aceste zile pline cu nori, soarele va aparea[Cuz' after the rain is sun!]Dar oare razele soarelui vor putea patrunde in sufletul meu atat de mult incat sa il lumineze si sa-l incalzeasca?Si imi gasesc instantaneu raspunsul :rabdare!Am sa gasesc in final cufarul cu fericire,desi stiu ca imi este imposibil, deoarece fericirea mea consta in ceea ce era odata.Esenta fericirii mele consta in puritatea momentelor ce au trecut asa de repede pe langa mine.Nu am apucat sa rad cum trebuie, nu am apucat sa iubesc corect, nu am apucat sa apreciez la adevarata valoare.

Dar parca si aud : nu te mai plange, ai o viata in fata!Traieste-o!

Ce pacat, constiintele mele se afla intr-un conflict : Trecut vs. Prezent/Viitor

Miros de vara

Astazi, oficial, a inceput vara pentru mine.Toate grijile si stresul acumulate intr-un an ,incep sa se evapore si sa se transforme in amintiri.Nu imi vine sa cred ca a trecut totul asa de repede si ca s-a incheiat cu bine.

Las toate astea in urma, caci in fata mea se asterne o vara ce promite multe.O sa las timpul sa ma vindece, sa-mi aline sufletul si  sa-mi cladeasca amintiri .O sa las razele soarelui sa-mi mangaie pielea, vantul cald sa-mi sufle-n plete iar clipele de fericire sa-mi curga prin vene.Vreau sa simt tot in vara asta :iubire, fericire, liniste, toate acestea langa oamenii la care tin.

Vreau sa-mi recladesc prieteniile, sa-mi dedic timpul prietenilor  vechi si celor noi, vreau sa imi gasesc linistea.Vreau sa pierd nopti cu prietenii la povesti, vreau sa stau pana tarziu si sa scriu.Sa pierd notiunea timpului colindand strazile Romoselului ,sa pierd nopti razand, sa aud murmurul padurii si suspinele raului.

Vreau sa pastrez amintirea unei veri de vis...

*Poza este facuta de mine :-)

S-au scurs anii...

Imi aduc aminte primul pas facut intr-o clasa mare, intunecata de frunzele copacilor ,plina varf cu copii si parinti.M-am asezat timida in prima banca,privind in jurul meu chipurile cunoscute si mai putin cunoscute.Au trecut 8 ani de atunci, si totul a prins contur.Chipurile necunoscute au devenit familiare, caracterele,obiceiurile , modurile de a actiona, toate acestea au iesit de sub tunica misterului ce le acopereau.

Am privit cum anii ne-au maturizat, ne-am privit evolutia.Niste boboci firavi au inflorit frumos.Am format o familie mare ce cuprinde 27 de suflete tinere.Au fost zile negre , conflicte, neintelegeri, dar s-au vindecat cu timpul costituind o sursa de suras.Ne spunem "Ce copii am fost".S-au scurs atat de usor pe langa noi, lasand o dara de melancolie in sufletele noastre.Poate ca acum nu or sa realizeze toti ca este o pierdere dureroasa, dar mai devreme sau  mai tarziu au sa realizeze ca cei mai dulci si puri ani au apus.

8 ani se vor termina in doar o ora cand ne vom lua ramas bun de la scoala ce ne-a fost precum o "casa", de la profesorii ce ne-au indreptat spre un viitor pomitator, de la clasa noastra care pastreaza cele mai multe amintiri.

Dar amintirea va ramane, caci in cartea vietii noastre, tocmai s-a incheiat un capitol...

*Blogul va lua o pauza din pricina examenelor ce se aproprie ingrozitor de repede, si a supra carora trebuie sa ma axez**Poza este facuta pe clasa I sau aIIa.Nu stiu exact anul

Atunci cand Prezentul ramane in urma.

Soarele a ars mai tare ca niciodata, vantul fosnea frunzele copaciilor imensi, sunetul apei parea o simfonie in linistea padurii.Stateam cu picioarele aninate deasupra prapastiei uitarii.Eram atat de aproape sa-mi dau drumul in ea,dar ma uitam pur si simplu in jur.In fundal se auzea muzica fericirii,facandu-ma sa retraiesc mementele dulci in doar cateva secunde pe cand un  fluturas multicolor imi adusese in zborul lui lin o revelatie : cu totii stim ca aceste insecte superbe traiesc minim cateva ore, deci in concluzie tot ceea ce e frumos dureaza putin. Acest gand ma asfixiase, si tot ce faceam era sa stau la marginea prapastiei si sa lacrimez.Ma tot uitam in jur sa vad ceva care sa ma opreasca,ma uitam dupa Trecut.Asteptam sa-l vad venind linistit aratand perfect ca intodeauna.Dar asteptam in zadarn ,pentru ca in zare nu se vedea nimic altceva decat un drum pustiu.Prapastia ma ademenea cu vorbe dulci , auzeam soaptele ei.Eram atat de tentata sa sar incat nu mai gandeam, cand , am vazut o carare luminata de soare ce imi promitea o viata noua,puterea de a trece peste rautatea celor din jur.Era cararea Indiferentei.Si atunci m-am gandit :"Cui ii pasa cate lacrimi vars?Cui ii pasa ca mie imi pasa?Nimanui.De ce nu as merge pe acea carare?De ce sa nu fiu si eu indiferenta?"Fara sa ezit, am pasit timida catre carare, promitandu-mi ca o iubesc mereu Trecutul si ca nu o sa-l regret,dar o sa-l las in urma caci in fata mea se afisa un nou orizont ce promitea alinare.Inainte de a pasi in lumina calda a soarelui o mana rece ma prinse-se de incheietura.Am intors curioasa privirea si am vazut Prezentul.Superficial,ironic,hidos,rece si cu o privire goala.Lacrimile imi curgeau fara oprire purtand in ele o ura si un dispret de neimaginat.Dieferenta dintre Trecut si Prezent era atat de drastica incat uram Prezentul din tot sufletul pentru ceea ce devenise.M-am tras din stransoarea lui zambindu-i ironic stergandu-mi lacrimile si pasind pe carare.

Privind pentru ultima oara in urma am vazut cum Prezentul disparea incet in fum.Un final sec precum structura lui.

Cer senin.

De mult nu am mai privit un cer atat de senin.Puritatea cerului, norii aproape inexistenti,linistea pe care o insipira,toate astea ma fac sa ma gandesc la copilarie.Un cadru perfect,relaxant, pur,inocent,o lume a fericirii.Acest cer senin e ca o oglinda a copilariei. Soarele stralucitor e zambetul lipsit de griji ce il afiseaza pe chipul perfect ,fericirea li se citeste in ochii inocenti ce n-au cunoscut durerea,dezamagirea.Cand ii privesc,  mi se afiseaza pe chip un zambet larg, retraind intr-o secunda anii copilariei.Nu ai cum sa nu te uiti la ei, zburdand fara sa oboseasca, razand cu pofta, si sa nu te intrebi : "Oare, copilul din mine unde e?".Cand te privesti in oglinda nu vezi decat un trup maturizat,un chip secatuit de griji,uitat de fericire, nise ochi care se reflecta prin tristetea lor si care au uitat sa surada de fericire, ci doar au numarat lacrimi.Ai uitat insa ce se ascunde in tine.Ai uitat ce ai in adancul sufletului tau.Uita-te cu atentie si ai sa gasesti o comoara ce inca sta sa fie redescoperita.E copilaria!

E in fiecare dintre noi, e in fiecare zambet sincer, e in fiecare lacrima de bucurie.Tot ce trebuie sa faci, e sa nu uiti ca exista,pentru ca ea  nu a uitat pe nimeni:"Batranetea este cea mai oribila parte din viata,de aceea Dumnezeu le-a dat celor batrani mintea copiilor" [Garbert Ibraileanu]

Pentru ca tu, esti TU.

• Pentru ca ,tu esti tu!
• Pentru ca nu ar trebuii sa-ti pese de comentarii venite de la oameni care nu se vad pe ei insasi.
• Pentru ca ti-e bine cum esti
• Pentru ca plangi cand vrei, cat vrei, din ce motiv vrei.
• Pentru ca ai puterea sa te iei peste picior si sa iesi cu capul sus din orice incurcatura.
• Pentru ca esti mandru ca esti asa, ca esti cum te numesc altii"un ciudat".
• Pentru ca vrei sa stii mai multe, si nu te lasi influentat de comentarii ce incurajeaza prostia si incultura.
• Pentru ca te imbraci cum vrei si cum te simti tu mai bine.Nu dai 2 bani pe faptul ca altii nu te cred"fashion".
• Pentru ca traiesti din trecut, din prietenii adevarate si din amintiri nemuritoare.
• Pentru ca ai suflet si o inima pura.
• Pentru ca nu esti fals.Tu nu ai o mie de masti, o mie de caractere adaptate fiecarei lumi.
• Pentru ca nu apartii unei lumi din plastic,unde cuvantul "prietenie" e doar un termen ce se pastreaza pana la urmatoare barfa auzita.
• Pentru ca tu apreciezi lucrurile marunte ,venite din suflet.
• Pentru ca nu vrei sa iesi in evidenta,tie ti-e bine in coltisorul tau intunecat ,propria ta lume unde tu esti ce esti, unde poti face ce iti spune sufletul, unde te poti descarca sufleteste in ce mod vrei.
• Pentru ca te bazezi pe 2-3 prieteni pentru ca ai face orice.Nu ai zeci de "prieteni" care nu stiu nici macar cand e ziua ta, sau alte lucruri elementare.
• Pentru ca faci ce simti.
• Pentru ca esti sincer cu tine si cu cei din jurul tau.
• Pentru ca nu te vei schimba in functie de ce vor altii.
• Pentru ca m-am scarbit de critici, schimbari,perfectionisti si "perfecti"!
• Pentru ca exista o mie de motive sa fi mandru ca esti TU!

 Am inceput sa scriu cu gandul ca scriu cum sunt eu, dar am realizat ca mai sunt si altii care sunt la fel de "ciudati" ca si mine.Poate ca nu mi-a spus nimeni acest lucru, ca sunt ciudata, dar ma simt mai diferita de ceilalti.Asta pentru ca sunt construita sa fiu inchisa, pesimista, de cele mai multe ori intr-o stare de deprimare cauzata de o "necauza",implicata in ceea ce fac, poate de prea multe ori sufletista si buna[scuzati-mi modestia] cu cei care , recunosc, ma mai folosesc.

Dar asta e, sunt mandra ca sunt eu si nu sunt altcineva.N-am idealuri in viata, modele de urmat, am propriu stil dupa care ma ghidez.

Schimbari, dezamagiri.Mergem mai departe

 Nu am mai scris un cuvant in aceasta lume de ceva timp.Am fost secatuita de inspiratie iar timp de vegetatie abia daca am avut.Si acum, se pare ca inspiratia ma invaluit din nou, oferindu-mi puterea sa explic tot ce se intampla cu mine.

  In ultimele zile, am vazut fetele adevarate ale oamenilor ascunse sub masti perfect finisate, perfect agreabile.Poate ca de unele nu mi-a pasat, iar adevarata lor fata nu ma deranjat sau dezamagit absolut deloc, la unele chiar ma asteptam sa fie diferite de cum le vad eu, si spunand diferit ma refer la ceva ce mi se pare mie a fi dispretuitor si enervant.Dar[exista si un dar, mereu exista un "dar"], am avut si neplacerea de a vedea oameni la care am tinut, de care mi-a pasat, oameni in fata carora mi-as fi lasat orgoliul acasa , schimbati radical, de nerecunoscut.Le spun "oameni cu vesminte noi".De ce?Ei bine nu stiu chiar foarte bine, nu am o explicatie foarte buna, dar pe aceste"vesminte" le aseman cu fetele lor.Am ramas uimita[si nu intr-un mod bun] de ce am vazut si de ce am auzit.La inceput, am negat cu toata inima cele auzite , am fost intr-o perioada de negare, dar, cum mintea omului obisnuieste sa prelucreze informatile primite si cum e el capabil sa dea un verdict :adevarat sau fals, si eu dupa nopti gandite si dovezi primite, am acceptat.Ma durut, poate ca inca ma doare,dar inchei o etapa .Imi e greu sa accept acesti straini, pe care nu ii mai cunosc, asa ca mai bine plec de tot din vietile lor cu capul sus si cu privirea catre un nou orizont.

Aceste schimbari, aceste dezvaluiri, ma schimba.Poate ma grabesc sa spun, dar am invatat din ele.Am crescut din cauza lor,am capatat probabil o alta structura.Si cine stie, poate ca aceste dezamagiri impreuna cu durerile provocate ne schimba viata in mai bine, ne elibereaza de ceva ce nu ne foloseste.

In urma a tot ce a fost,raman vesnicele amintiri ce se vor stinge pe masura ce eu nu voi mai privi in trecut.

                          Si voi?Cum treceti peste schimbarile persoanelor la care tineti?V-au durut?

Dor de...

Dor de tot, dor de nimic, dor de tine, dor de noi, dor de liniste, dor de zile cu sens, dor de putin optimism.

 Am decis sa scriu despre dor, mai ales ca e un sentiment care il traim cu totii si il manifestam fata de niste persoane sau timpuri care au trecut prin viata noastra si ne-au lasat mii de lectii de viata, mii de amintiri frumoase si pline de sentimente ce iti bucura inima. 

  Vad dorul asta ca pe un mare gol, o mare prapastie ce iti acapareaza sufletul.E un lucru dureros si urat ,as zice.Lipsa celor dragi, incheierea unei etape frumoase din [scurta si umila]  viata, ne fac sa simtim acest lucru.Eu il dispretuiesc din toata inima pentru durerea ce mi-o provoaca, pentru faptul ca atunci cand isi face aparitia ma goleste de orice zambet si imi da in schimb o durere pe care cuvintele pur si simplu nu au putere sa o descrie.Gandul ca nu ai sa mai vezi, sau sa nu stii pentru cat timp o sa duci lipsa persoanei/persoanelor, e pur si simplu atacat de mii si sute de ipoteze.Daca in final nu ai sa-i mai vezi?Daca te-au uitat?Daca niciodata nu o sa fie asa cum a fost?Si as putea continua cu sirul asta lung de intrebari retorice.In ciuda faptului ca dorul te-ar putea face sa uiti tot si sa te transformi intr-un ignorant al acelor timpul doar pentru ca doare, nu ma simt schimbata de el.Ci dinpotriva , ma face sa apreciez ce am avut si sa iubesc mult mai mult tot!Asa ca datorez totusi ceva dorului, si acel ceva fiind multumirea ca ma face [prin durerea ce mi-o daruieste] sa fiu buna cu altii, si sa-i ajut sa faca ce eu nu am avut timp, curaj sau vointa sa fac.As spune chiar ca e ceva omniprezent in vietile noastre, si cu toate astea...se poate fara el??

Scrisoare

 Draga prietene,

    Poate te intrebi ce mai fac, poate nu, cert e ca comportamentul tau imi da de inteles ca nu.Cred ca deja m-am obosit sa ma intreb de ce, sau sa ma gandesc cu ce am gresit sau sa ma critic si sa-mi repet  la infinit regretele.Tu nu le auzi, n-ai cum, dar eu da

   Eu sunt la fel si totusi diferita.M-am schimbat, mai facut defapt sa ma schimb.Datorita tie am vazut unele lucruri, dar dupa cum vezi, nu mai esti aici ca sa vezi asta si sa-mi spui "Bravo, ma bucur!"Oamenii se maturizeaza, la fel si eu.Am alt comportament si o alta gandire mult mai complexa de cand nu mai mai vazut ultima oara bine sufleteste.Poate te-ai bucura daca ai stii, dar nu ai de unde.Cred ca deja ai vazut ca iti simt lipsa ca si prieten!Sau, stai!Nu mi te mai consideri prieten? Daca asa e, nu am nimic sa-ti reprosez.Nu sunt mereu langa tine, nu ne vedem ca sa vorbim despre orice, am putea spune ca e doar o prietenie virtuala. Dar te-ai cam prins de inima mea, si in ciuda distantei ramai acolo ca si prieten. Ciudat?Nu, asa sunt eu, ma atasez prea repede si fara rost.

   Sincer mie dor de tine, si probabil o zic fara rost.Tu nu citesti asta, nici macar  nu stii de existenta acestei lumi create de mine!Nici nu vreau sa stii.Si prin aceasta scrisoare fara raspuns , iti spun ca te las sa pleci!Poate lipiciul ce mi te leaga de inima o sa isi piarda puterea si o sa te desprinda.Imi pare rau, dar e acelasi lucru ca si situatia prezenta, doar ca nu mai sufar!Multumesc pentru lectile date, nu o sa te uit!

                                                          Cu drag,cunostinta ta!

Suflet Gol

 Pentru ca nu mai am habarn ce sa scriu, pana si gandurile si inspiratia m-au parasit, m-am gandit sa postez o mica poezie scrisa de mine.Nu e cine stie ce, nu e stralucita, dar e rezulatul unei seri pline de plictiseala si alte cele.Sper sa va placa!:-)

                                          

              Suflet gol

                                   

            Un val negru ma cuprinde

            Usor,usor ma stinge….

            Imi cad picuri din suflet pe iarba

            Amintirile ma parasesc in graba .

            Simt un gol imens in mine

            Lacrimi cad incet, sunt line.

            Sunt o umbra,

            O amintire crunta.

            Sunt pustie,

            Am nevoie de ceva care sa ma-nvie!

         

Bucurie,euforie,ras...temporar.

 Azi am avut o zii cel putin, ciudat de buna. De mult nu am mai simtit atata bucurie, de mult nu am mai ras cu toata fiinta mea.A trecut ceva vreme de cand nu am mai topait pe holul scolii, a trecut parca o vesnicie de cand nu am mai mai cantat o zii intreaga amuzandu-ma de faptul ca sunt o afoana veritabila.

   Nu am mai simtit de mult o fericire atat de constanta si puternica.Desi in continuare vad lumea tot in alb si negru, si nu mi se arata nici macar o pata de culoare, continui sa ras si sa ma simt bine.Nu stiu pentru cat timp am sa ma simt asa de bine, nu stiu cat timp are sa mai treaca pana cand ceva rau o sa mi se intample. Ceva rau insemnand ceva ce sa imi distruga pofta de viata, si acel rau, nu lipseste niciodata dupa momentele cu soare.

   As vrea sa fie mereu asa, as vrea ca mereu sa ii simt pe toti asa de aproape de mine chiar daca sunt departe, sa simt culoarea , sa simt caldura.O zii ca asta mi-as dori sa fie in fiecare zii, dar, stiu  prea bine ca prea mult bine e prea mult, si ca niciodata nu o sa fie perfect.Asa ca gust cu sete fiecare minut de bucurie si fericire, sorb mireasma ce o lasa rasetele si las razele soarelui ce mi-au cuprins ziua sa imi mangaie pielea, ce duce lipsa mangaierii unor suflete dragi mie.

    Imi las inima sa zburde in propria euforie, si ma las purtata de insticte si de impulsuri.

    Azi doar, maine stiu ca nu o sa mai fie la fel.

    

Gol.

Am lipsit ceva timp din lumea asta virtuala.Cred ca mi-a prins bine putin timp departe de tot.

    Dar e gol, totul e fara sens.Nu stiu cum trec zilele astea asa repede, nu stiu de ce nimic nu mai capata un sens, nimic nu mai are valoare in ochii mei.Am aceeasi rutina, imi stiu zilele pe de rost. Nu e nimic special, nu e absolut nimic. E gol.[Nu culoare, nu amintiri, nu rasete, nu TU].

    Pe langa faptul ca habar nu am ce naiba am facut zilele astea, am un ghiveci de sentimente din care nu pot sa descifrez absolut nimic.Urasc ca iubesc dar iubesc ca iubesc, urasc distanta[vorbind de cea sufleteasca] dar tin la cei distanti.[Daca cineva chiar citeste blogul asta, va spun, nu ma astept sa ma intelegeti!]

    Privesc doar cum trece timpul cu o viteza incredibila aprofundandu-ma mai mult in propria tristete.Si tristetea asta tot eu mi-o creez, si nu ma obosesc sa ma intreb de ce, pentru ca pur si simplu nu stiu. Nu stiu nimic de cateva zile, si fie vorba intre noi, nu cred ca vreau sa mai stiu ceva ce tine de lumea asta invadata de persoane false!Cred ca incep sa-mi creez propria lume, si imi place.

    In ciuda faptului ca nu imi place, o sa las clipele sa se scurga usor....

    Poate o sa fie mai bine , poate nu...

                                    E gol, gol, gol, gol

"As vrea sa fiu o buturuga,plutind alene,senina,pe apele Gangelui.Sa nu mai simt nimic,sa nu-mi mai amintesc nimic ."[Mircea Eliade]

 

Putina bunatate,va rog..

  Un strop de indiferenta as vrea sa- mi  picure in esenta mea! Sa traiesc un moment suprem de nepasare incare sa nu ma mai doara ignoranta celor pe care i-am iubit.

   As vrea sa fiu si eu nepasatoare asa cum reusesc si altii sa fie fara prea mult efort.Poate ca asa am fost construita genetic, sa imi pese mereu de altii, chiar daca pentru ei sunt egala cu un nimic.Pentru un moment as vrea sa nu mai vad rautate oameniilor, sa nu mai aud lucruri rele, sa fiu indiferenta cu cei care nu imi sunt dragi!

   "Si am aflat ca nu e prea rau sa nu fii om/ Sa fii om e crima"[Veritasaga-Spune-mi] Cam asa e in zilele noastre,e crudul adevar.Daca esti bun,esti batjocorit, daca esti rau, esti judecat.Atunci, nu e mai bine sa fii indiferent? Sa traiesti in propria lume si sa fii ferit de toate astea?Poate ca suna putin cam egoist, dar am vazut ca in ultimul timp incerc sa fiu si eu asa.Din pacate[sau fericire] nu reusesc, si ma implic sentimental in comentariile unora care,desi ranesc, le inghit.Se aduna acolo, pana intr-o zi, in care mie frica, ca o sa rabufnesc si o sa fie urat!

    Vreau sa fac parte din lumea mea,doar din ea. Nu vreau sa apartin de alta lume, creata de alti oameni pe care nu-i sufar, si in care notiunea de "prieten" e una ce tine de pe o zii pe alta.

     Vreau un strop de indiferenta cu care sa-mi acopar lumea, un strop de putere sa nu o parasesc, un strop de iubire sa distrug ura, o raza de speranta cu care sa-mi incalzesc inima, o cheie pe care sa le-o daruiesc unora ca sa vada ce e in sufletul meu.

    Vreau  un moment de pace sufleteasca....

Inca un an...

 A mai trecut un an din viata noastra!Nu stiu daca a fost unul rau sau a fost unul bun,cert e ca a avut si bune si rele.Din punctul meu de vedere,am avut "succesuri"destul de multe,dar cred ca din punctul de vedere sentimental si psihic a fost destul de sec si partial urat.Au mai fost si zile in care ,soarele reusea sa iasa de dupa stratul gros de ganduri pesimiste si sentimente nedeslusite,aducandu-mi astfel clipe scurte,putine,dar pline de fericire.

    Anul acesta care a trecut, am vazut cum pleaca oameni din viata mea,aducandu-mi stari depline de tristete.Nu-i usor sa vezi cum pleaca oamenii dragi din viata ta si sa nu ai certitudinea ca or sa se mai intoarca.

   Ma gandeam cat de mult m-am schimbat!Si mi-as fi dorit sa fi facut aceasta schimbare atunci cand se mai putea salva ceva,dar,nu pot hotara asta.Din pacate....

   2011.La ce pot sa ma astept?Nici eu nu stiu...

   Poate o sa fie la fel de sec ca si acesta,poate o sa fie mai bun,poate o sa se mai intample si minuni.Desi am incetat sa cred in minuni si m-am invatat minte sa nu imi fac iluzii.Sunt cele mai dureroase lucruri cu care te poti rani,si in majoritatea cazurilor,nu devin realitate.

    Lasand toata drama si furia ce imi cuprinde inima si gandurile tot mai des,...va urez LA MULTI ANI!!!fie ca anul nou sa fie unul implinit si sper din toata inima sa va aduca tot ce doriti!